“`html

Ipnosi non verbala cu animalele și cu copiii: când cuvintele nu sunt necesare

Câinele încetează să gâfâie sub o mână fermă. Copilul mic închide ochii mai devreme decât de obicei, fără un cântec de leagăn, fără o poveste. Cuvintele nu ajung, și totuși ceva se transmite. Ceva concret, care poate fi observat, repetat, învățat. Acest articol explorează acel pasaj tăcut, la fel de vechi ca omul, pe care astăzi îl numim ipnoză non verbală.

Dovada că cuvintele nu explică

S-ar putea obiecta că un câine sau un nou-născut nu înțeleg sugestiile verbale. Și totuși reacționează. Aceasta este dovada că fenomenul atinge un nivel mai profund decât cel psihologic. Prof. Dr. Paret o afirmă cu claritate: «Faptul că și animalele pot reacționa, și că animalele nu sunt sugestibile, înseamnă că atingem un nivel non-psihologic — mai profund decât psihologia, care este natural.»

Această frază este cheia întregului demers. Nu este vorba de a convinge, de a persuade, de a folosi cuvântul. Este vorba de a intra în contact cu o dimensiune biologică, fiziologică, care precede limbajul. Animalele nu înțeleg cuvintele, și totuși se liniștesc. Copiii care încă nu vorbesc, și totuși se calmează. Nivelul atins este mai profund decât psihologia, și este natural.

Ce înseamnă în practică? Înseamnă că fenomenul este accesibil, observabil, și nu necesită capacități intelectuale complexe. Înseamnă că liniștea poate fi indusă, că contactul poate fi stabilit, că bunăstarea poate trece prin canale care nu sunt cele ale cuvântului. Și înseamnă că această capacitate este înnăscută în om, așa cum demonstrează tradiția magnetismului animal.

Virgilio și găina

Prof. Dr. Paret povestește o anecdotă care ilustrează acest adevăr. Maestrul său, Virgilio, l-a învățat ipnoza într-un context rural, unde aceste practici erau considerate naturale. «Virgilio ne spunea că la țară ipnoza era considerată naturală, pentru că foarte des animalele intră în stări particulare: este ușor să vezi animale care se află în ceva asemănător stărilor hipnotice.»

Scena este concretă: o fermă, un coteț, un om care observă. Virgilio a luat o găină și s-a uitat în ochii ei. «Pentru a le induce, fiecare animal cedează într-un mod diferit. O găină, de exemplu, este suficient să o observi în ochi: am făcut-o și noi odată. Virgilio, care m-a învățat ipnoza, a luat o găină și ne-a învățat să o hipnotizăm.»

Anecdota continuă cu un detaliu fundamental: tehnica nu este universală. «Dar se poate lucra și pe un câine, cu ochii, sau pe cățelușii mici cu pașii magnetici. Este foarte interesant: fiecare animal are tehnica sa.» Această observație deschide o lume. Există multiple ipnoze, fiecare cu propriile modalități, căi senzoriale și adaptări la natura celui din fața noastră.

Ce sunt pașii magnetici? Sunt una dintre aceste căi. Sunt un gest care se învață, care se repetă, care se simte. Și care funcționează și acolo unde cuvintele nu ajung.

Ce sunt pașii magnetici

Pașii magnetici sunt o mișcare a mâinilor care alunecă de-a lungul corpului, la mică distanță, fără atingere. Ritmul este lent, respirația este profundă, atenția este concentrată pe mâini și pe senzația pe care o transmit. Nu este necesar contactul fizic: este necesară prezența, direcția, intenția.

Ce sunt pașii magnetici? Sunt un gest care se poate face pe o persoană, pe un copil, pe un cățeluș. Prof. Dr. Paret o explică cu simplitate: «Copiii mici pot fi deja considerați în ipnoză: totul este mai simplu. Simt și mai ușor pașii magnetici, și tot ceea ce oamenii pot face — deci uneori lucrurile se pot rezolva foarte rapid.»

Senzația este aceea a unei călduri care se mișcă, a unui curent ușor, a unei prezențe care însoțește. Cățelușii mici îi simt, și se liniștesc. Copiii îi simt, și se relaxează. Gestul este vechi, iar numele derivă dintr-o tradiție care îl consideră un pasaj a ceva real, chiar dacă invizibil.

Acest gest nu înlocuiește îngrijirile medicale, dar deschide un spațiu de liniște și de contact. Este un instrument care poate fi învățat, care poate fi folosit cu respect și cu prudență, și care aparține unei tradiții vii, aceea a Metodei Paret contemporane.

Exemplele lui Völgyesi

Cercetătorul maghiar Ferenc Völgyesi a adunat, în studiile sale, o serie de exemple care arată cum fascinația este răspândită în natură. Prof. Dr. Paret a indicat aceste exemple ca fiind fundamentale pentru înțelegerea fenomenului. Cartea lui Völgyesi are diverse exemple, și toate arată același lucru: imobilitatea, privitul fix, contactul vizual care blochează și care atrage.

Șarpele și prada sa: anticii observaseră cum șerpii pot «vrăji» victimele. Păsări de talie mică, gâște și chiar antilope rămân nemișcate într-o stare definibilă «rigiditate prin fascinație», și nu încearcă să fugă. Prada este ca suspendată, în așteptare, într-un timp care s-a oprit.

Mărturia Prof. Dal Pozzo, citată în cărțile noastre, este și mai precisă. Se referă la o privighetoare, și merită să fie reprodusă integral.

Privighetoarea care cântă în copac, privirea care întâlnește privirea animalului de pe pământ, cântecul care încetează, încercarea de a zbura care eșuează, coborârea din ram în ram până la țipătul final.

— Prof. Dal Pozzo, citat în operele Prof. Dr. Paret

Scena este puternică: cântecul care se întrerupe, aripa care nu ascultă, coborârea inevitabilă. Nu este o metaforă: este o descriere fiziologică. Fascinația acționează asupra tonusului muscular, asupra respirației, asupra imobilității. Animalul este ca prins de o privire care este amenințare și în același timp mai puternică decât orice fugă, și această privire îl reține.

Mangusta și broasca râioasă uriașă oferă un alt exemplu. Acțiunea fascinatoare poate fi contracarată: mangusta atacă zona ipnogenă a șarpelui veninos și câștigă. Animalul atacat se dovedește mai «psihoactiv» decât agresorul. Fascinația nu este o fatalitate: este o relație, și în relație poate exista o cale de ieșire.

Cele două șopârle, în timpul unei excursii, rămân nemișcate zece minute privindu-se fix, până când cea mai mare apucă capul celeilalte. Zece minute de imobilitate, de tensiune, de privire. Iar lebedele, din Mesmerismus®, fixate, își întorc gâtul lung pentru a continua să privească operatorul. Gâtul care se răsucește, privirea care nu cedează: fascinația este mai puternică decât postura.

Copiii

Copiii mici pot fi deja considerați în ipnoză. Prof. Dr. Paret o afirmă fără ezitare: «Copiii mici pot fi deja considerați în ipnoză: totul este mai simplu.» Mintea lor nu este încă plină de cuvinte, de gânduri, de filtre. Sunt mai aproape de acea stare naturală care la adulți este acoperită de straturi de obișnuință și de limbaj.

Copiii simt mai ușor pașii magnetici. «Simt și mai ușor pașii magnetici, și tot ceea ce oamenii pot face — deci uneori lucrurile se pot rezolva foarte rapid.» Această rapiditate este un dar, dar necesită și prudență. Cei care lucrează cu copiii trebuie să o facă cu respect, cu delicatețe, și întotdeauna pentru bunăstarea lor.

Chiar și copiii care încă nu vorbesc beneficiază de aceste gesturi. «Chiar și copiii care încă nu vorbesc beneficiază de pașii magnetici: aceasta ne relatează elevii noștri.» Nu este nevoie de cuvânt pentru a primi beneficiul contactului, al liniștii, al prezenței. Corpul ascultă, chiar și atunci când urechile nu înțeleg.

Prudența este obligatorie. Este vorba de a însoți, și nu de a vindeca. Pentru orice problemă de sănătate, pediatrul rămâne referința. Lucrul cu copiii, ca și cu animalele, este o muncă de liniște și de bunăstare, niciodată de constrângere. Cu cei care nu pot da un consimțământ verbal, se lucrează doar pentru binele lor, cu maximă etică și maxim respect.

De ce la copii și la animale emoția nu rămâne captivă

Aceasta este una dintre cele mai profunde intuiții ale Prof. Dr. Paret, și este scrisă în cartea sa «History of Hypnotism, Animal Magnetism and Instant Healings». Citația este verbatim, și trebuie citită cu atenție: «Când este vorba de animale și de copii, emoția nu durează mult. La adulți, în schimb, tinde să rămână captivă în interior și să devină o stare cronică.»

Ce înseamnă exact? Înseamnă că la copii și la animale emoția curge, se exprimă, se dizolvă. Un copil plânge, și apoi râde. Un câine are frică, și apoi dă din coadă. Emoția este un val care trece, care nu lasă depozite. La adulți, în schimb, emoția este reținută, rumegată, ascunsă. Devine o stare cronică, o obișnuință a corpului și a minții.

Această diferență explică de ce ipnoza non verbală funcționează atât de bine cu cei mici și cu animalele. Nu există o acumulare de dizolvat, nu există o poveste de reelaborat. Există doar de intrat în contact cu o stare care este deja naturală, deja fluidă, deja disponibilă. Lucrul este mai simplu, mai rapid, mai direct.

Acesta este un adevăr pe care puțini îl cunosc, și care deschide o perspectivă nouă. Copilul și animalul nu sunt «dificil» de hipnotizat: sunt deja în acea stare. Trebuie doar să știi să o vezi, și să știi să o însoțești. Părintele care învață aceasta, învață să stea cu propriul copil într-un mod mai profund.

Cazul Liébeault

Istoria ipnozei oferă un caz care confirmă această viziune. Fondatorul școlii din Nancy, Liébeault, a raportat patruzeci și cinci de cazuri de rezultate obținute prin impunerea ambelor mâini pe copii mici. Dintre acestea, treizeci și doi aveau mai puțin de trei ani, o vârstă la care Liébeault considera sugestia exclusă. Copiii nu puteau înțelege cuvintele, și totuși ceva se întâmpla.

A raportat patruzeci și cinci de cazuri de rezultate obținute cu impunerea ambelor mâini pe copii mici; treizeci și doi de pacienți aveau mai puțin de trei ani, iar la acea vârstă el considera că sugestia putea fi exclusă.
— din literatura clinică a secolului al XIX-lea despre hipnotism, fondul istoric al Bibliotecii

La sfatul lui Bernheim, Liébeault a înlocuit apoi mâinile cu apă declarată magnetizată părinților. Rezultatele au fost la fel de bune. Criticii au concluzionat că sugestia trecea de la adulți, de la părinții care credeau în apă. Dar această obiecție are un punct slab, pe care Prof. Dr. Paret îl evidențiază cu claritate.

Poziția noastră este netă: acel lanț de transmitere lipsește la animale, care reacționează oricum. Un câine nu știe că apa este «magnetizată», nu are așteptări, nu are sugestii transmise. Și totuși, așa cum demonstrează exemplele lui Völgyesi și experiența lui Virgilio, animalele intră în stări de fascinație. Tocmai de aceea nivelul atins este mai profund decât psihologia.

Cazul Liébeault este o confirmare istorică, nu o dovadă definitivă. Dar împreună cu exemplele animale, construiește un tablou coerent: există un canal de comunicare care nu trece prin cuvinte, care nu are nevoie de credințe, și care acționează direct asupra corpului, asupra tonusului muscular, asupra respirației. Acest canal este magnetismul animal.

Ce poate face un părinte

Un părinte poate învăța să folosească aceste instrumente pentru bunăstarea propriului copil. Gestul de seară, înainte de culcare, este un exemplu concret. Mâinile care coboară lent de-a lungul corpului copilului, la câțiva centimetri distanță, cu un ritm calm și o respirație profundă. Copilul se liniștește, somnul vine mai ușor, ziua se închide într-un contact tăcut.

Prof. Dr. Paret este clar pe acest punct: «Mult din copil depinde de părinte: părintele care lucrează asupra sa și învață aceste tehnici poate da apoi rezultate mari.» Părintele nu este un tehnician, dar este o prezență. Liniștea sa, siguranța sa, capacitatea sa de a sta în contact, sunt prima medicină pentru copil.

Acest lucru nu înseamnă să se substituie pediatrului. Înseamnă să se adauge un instrument de relație, de liniște, de prezență. Înseamnă să înveți să folosești mâinile, privirea, respirația. Înseamnă să redescoperi o capacitate care este înnăscută, dar care adesea este uitată. Părintele care învață, învață și să își cunoască mai bine propriul copil.

Citația «mult din copil depinde de părinte» este o invitație la responsabilitate, nu o povară. Este conștientizarea că propria stare interioară se transmite, că propria liniște este contagioasă, că propria muncă asupra sinelui este primul dar care poate fi făcut propriului copil.

Numele original: magnetism animal

Numele pe care îl folosim astăzi, magnetism, derivă dintr-o tradiție mai veche și mai precisă. «Ceea ce numim magnetism, în realitate se numea magnetism animal: numele original. Se înțelege deci că este chiar potrivit, pentru că intrăm într-un contact și mai clar.» Prof. Dr. Paret subliniază această origine cu mândrie, pentru că numele spune deja totul.

Magnetismul animal nu este o metaforă. Este o descriere: o acțiune care se exercită de la un corp la altul, un contact care nu este doar fizic, o comunicare care nu este doar verbală. Iar animalele, în aceasta, sunt maeștri. «Animalele, printre altele, înțeleg și fascinația: deci cu privirea, pur și simplu, putem obține rezultate foarte puternice.»

Privirea este elementul fundamental. «Este suficient să ne gândim că pentru dresori elementul esențial este privirea: privirea este elementul fundamental.» Dresorul nu vorbește cu leul, nu îi explică, nu îl convinge. Îl privește, iar leul răspunde. Aceasta este fascinația instantanee, aceeași care poate fi folosită cu animalele și cu copiii.

Prof. Dr. Paret a avut mai mulți elevi care au lucrat cu animalele. «Aceste tehnici sunt foarte utile pentru cei care vor să lucreze cu animalele: am avut mai mulți elevi care au lucrat cu câini, cu cai și cu alte tipuri de animale. Cei care lucrează cel mai mult sunt cei care lucrează cu caii.» Caii, animale sensibile și reactive, sunt un banc de probă perfect pentru aceste tehnici.

Tradiția este vie în Metoda Paret contemporană. Mâinile, privirea, pașii magnetici: instrumente vechi, redescoperite și predate cu rigoare. Iar citația din cartea Prof. Dr. Paret o confirmă: «M-am convins de forța și valabilitatea acestor tehnici văzând recent că funcționează la fel de bine pentru vindecarea animalelor: sunt chei care permit atingerea straturilor cele mai profunde ale ființei umane.»

---

Când cuvintele nu sunt necesare, rămâne contactul.

Cei care doresc să învețe cu adevărat aceste tehnici le găsesc în seminariile live ale Prof. Dr. Paret — care predă în întreaga lume — unde pașii magnetici și fascinația se practică unul cu celălalt, și unde mai mulți elevi vin tocmai pentru a lucra cu caii și cu câinii. Cursurile sunt organizate de Université Européenne.

Note și referințe științifice

1. Völgyesi F. A., Menschen- und Tierhypnose, Orell Füssli, Zürich-Leipzig 1938 (ed. engleză Hypnosis of Man and Animals, Baillière, Tindall & Cassell, London 1966) — colecția sistematică de observații asupra imobilității prin fascinație la diferite specii, citată în operele Prof. Dr. Paret.
2. Gallup G. G., Tonic immobility: The role of fear and predation, «The Psychological Record», 27(S1), 1977, pp. 41-61. doi:10.1007/BF03394432 — imobilitatea tonică la animale, fenomenul pe care cercetarea experimentală l-a studiat pornind de la observațiile asupra găinii.
3. Porges S. W., The polyvagal perspective, «Biological Psychology», 74(2), 2007, pp. 116-143. doi:10.1016/j.biopsycho.2006.06.009 — cadru teoretic asupra stărilor de imobilitate și de conexiune reglate de nervul vag; model discutat în literatură.